joi, 27 februarie 2014

Daca e sa ma intrebi pe mine...

Am trait suficient pe suprafata Pamantului incat sa cunosc si sa identific cu usurinta rolurile sociale...dar si combinatiile dintre ele (mai mult sau mai putin reusite). Rolurile...pentru ca sunt un set de cateva zeci.... in care oamenii se "impacheteaza" ca in niste cutii bine delimitate...pentru a asigura impotriva esecului, fricilor, ridicolului, judecatii semenilor si in consecinta - pt a trai viata pe pilot automat. Astfel platindu-si polita de asigurare a propriei imagini de Sine, pasesc prin viata cu o tampa infatuare (de cele mai multe ori).... cu acea licarire ascunsa in coltul umed al ochiului... jubiland ca au fentat Sistemul (acesta din urma fiind perceput de fiecare in functie de laterala/segmentul in care traieste si activeaza subiectul).
Sistemul fiind enorm...creierul uman - un computer destul de complex si performant....dar totusi micut...si limitat in a face conexiuni la nivel de Sistem. Dar sa nu ne abatem...sa revenim la roluri cu specificatia ca fiecare tara/regiune are un specific in functie de fricile istorice, pudibonderia traditionala, "valorile" sociale etc etc. Daca ar fi sa identific cateva dintre cele autohtone...asa la modul general, le-as lua pe cele mai evidente...mai necombinate cu altele...mai "pure" in esenta lor, cum ar fi: "intelectualul insetat de cunoastere si din cauza asta mai tot timpul Lefter Popescu...adica fara bani" - dar aceasta saracie materiala e una ancestrala pt ca e in numele binelui colectiv: - hai, ma lasi?! Adica, la ce iti foloseste cunoasterea...daca aceasta creaza dezechilibre?!! Alt exemplu ar fi cel al "gospodinei perfecte, mamei perfecte, doamnei cu par tapat (prea tapat si sobru colorat) dar cu fata crispata in continua suferinta pentru ca rolul de gospodina n-o lasa sa fie si femeie, copil, fiinta pur si simplu." Aceasta vorbeste continuu despre copii si extraconditiile pe care se chinuie din rasputeri sa le asigure acestora: despre afteru..lu' afteru' lu' afteru'....lui scoolul lui Peste...prin intermediul carora copilul sau ( care in sinea ei este muuult peste tot restul plozilor lumii, dar dintr-un bun simt excesiv nu va spune asta in fata direct nimanui) va deveni si mai genial si talentat decat e. Iar asta ii va asigura un loc binemeritat pe podiumul mamelor perfecte in Ceruri. Amin.
Mai e si tipul/tipa , colegul/colega, vecinul/vecina sarcastico-destept peste masura care nu se baga in taratele celorlalti mai prejos ca ei....pt ca e de porc in ochii celor pe care ii considera ei de nivelul lor si cu care interactioneaza pt un plus de imagine.. Toate replicile si remarcile acestuia sunt (tb sa fie) "geniale" deci rare si f. f. bine scremute, un pic ambigue....astfel incat sa para cat mai sofisticate si pline de un sens ancestral ... Locurile pe care le viziteaza...sunt de obicei "de mare clasa", oamenii cu care interactioneaza sa aiba un statul social stabil, masina cu care se deplaseaza tb sa aiba pretul potrivit pt a nu-l recomanda ca fiind snob...dar nici un oarecare... etc etc etc....pot descrie la nesfarsit dar ma plictiseste.
In esenta, daca e sa ma intrebi pe mine, toate aceste roluri incarcate, repetitive, previzibile, insipide, inodore si incolore....in afara de faptul ca fac din aceasta planeta una gri.... si lipsita de Viata!!! NE FAC SA SUFERIM! nu ne permit sa fim autentici in fiece moment al vietii, sa fim spontani, sa respiram cu tot volumul plamanilor, sa gresim fara frica, sa experimentam complexitatea, sa ne murdarim ca sa apreciem curatenia, sa  ne imbracam toate culorile spectrului, sa ascultam toate notele din toate gamele si sa ne privim cu respect unii pe altii pentru curajul de A FI. Pur si simplu.

miercuri, 12 februarie 2014

Aparente...

Aparentele apartin cu titlu de exclusivitate acestei lumi... Am avut intotdeauna o ciudata reactie adversa fata de aparente. Le-am creat de foarte multe ori pentru a da in vileag modul superficial in care sunt tratate lucrurile. Am servit aparente din belsug acolo unde acestea aveau succes... ca apoi printr-un simplu gest sa le demontez, atunci cand prindeau mai adanc radacini in constiinta unora. Era ca un fel de joc... ca un fel de knock-out cu propriile manusi.
Probabil...  acestea mi-au creat un fel de repulsie inca de la primul contact cu lumea in care ma nascusem.. Pentru copilul care descoperea viata...maturii erau un fel de Dumnezei...autoritari, de la un timp, insa, reactiile lor creau confuzie - se agatau de aparente ca de ultima barca de salvare, traiau dupa tipare, toti trebuiau sa fie incadrati intr-o anume catalogare precisa: saraci, bogati, destepti, prosti, frumosi, urati etc.... Viata pe pilot automat imi displacea cu desavarsire... "Marea iubire" crestineasca avea conditii de manifestare... si in general..era o inconsecventa toatala in tot si in toate. Nu ma mir deloc ca suntem o populatie de confuzi.... Mai tarziu am descoperit ca peste tot era...si este la fel... Si mai tarziu am descoperit ca Ego-ul uman este schizofrenic latent... o creatie cat se poate de jalnica si usor virusabila....dar mai ales artagoasa si recalcitranta - atunci cand i se spune asta.
Aparentele....sa revenim la ele...sunt mastile, sau garderoba Egoului... - una f plina, un adevarat dressing ticsit. Ne place sa ne servim de ele...dar mai ales sa tragem rapid si comod cate o concluzie despre ceilalti, sa-i incadram pe raftul categoriilor personale si sa ne ghidam atitudinea in functie de aceasta. De asta, atunci cand ma simt incadrata, nu contrazic, ba mai mult...iti servesc motive (numeroase) sa ma crezi asa in continuare...limitata de dimensiunea propriului raft. Daca tu nu vrei ca eu sa fiu mai mult de atat pentru tine, eu de ce as vrea?! :)

                                                                                                      N.S.
Traiesc ...deci folosesc....folosesc - deci arunc.

 Iubesc culorile acestei lumi... asa cum sunt ele intr-un spectru limitat. Iubesc corpul uman si tot ce tine de el... si da, moartea acestuia va genera in adancul fiintei mele o mare drama ori de cate ori va pleca din aceasta lume o persoana ce face parte din universul meu terestru. De fiecare data voi privi neajutorata si tradata in Sus...spre marea teorie spiritualista, conform careia densitatea materiei e o stare grosiera a energiei, fara prea mare valoare in sine. O sa-mi permit sa-i confer cata valoare vreau eu... ca un copil al carui singura jucarie a fost si este - o mica papusa din carpe, cusuta stangaci - dar pt care acea papusa constituie un intreg univers, cel mai de pret bun.
Printre galaxiile si triliardele de sisteme solare ale Universului.... corpul meu o fi o papusa din carpe cusuta stangaci, destinat unei misiuni temporare.. Dar, ghici ce? - nu-mi pasa, momentan, de toate galaxiile si sistemele voastre solare... si nici de toate teoriile nemuririi spiritului...atata timp cat nu gasesc cu ce sa umplu golul din sufletul unei mame care si-a pierdut copilul, sau invers... Atata timp cat corpul meu este tratat de toate teoriile ca fiind un vehicul de uz temporar ... un instrument al "spiritului" ...despre ce lectie de modestie poate fi vorba?! Daca corpul este "caleasca" regala a spiritului...pe care acesta din urma il arunca intr-o groapa cand nu mai are nevoie de el (sa fie onorat ca a fost "regala" si nu o caruta de duzina, totusi) - ce pretentii mai putem avea referitoare la moralitatea "societatii de consum"??
Daca tot functionam pe baza deductiilor logice:
Traiesc ...deci folosesc....folosesc - deci arunc...?

                                                                                                                                       N. S.

marți, 11 februarie 2014


Intrebari..

Uneori ma intreb cum ar fi daca mintea mea n-ar anticipa doua-trei variante de raspuns la fiecare intrebare? Daca nu as scana fiecare pseudo-intentie pana in esenta ei primara? Daca nu as vedea intotdeauna chipul din spatele mastii? Sau chiar mai mult: daca nu as dizolva sintetic fiecare rol social cu materia mea cenusie?? Cum as trai ?? Pai, probabil, as fi posesoarea unei fete intotdeauna imbujorate si surprinsa de ce se intampla pe lume... As fi pur si simplu "populara", acea tipologie naivo-vesela, potrivita pentru discutiile despre nimic din pauzele de cafea, tipa usor de abordat si care nu ti se lasa greu pe suflet pentru simplu fapt ca nu prezinta un pericol pentru propria inteligenta. Pentru ca nu va incerca niciodata sa-ti demonteze vre-un mit despre Sine.
Pe tipa asta nu o va intreba nimeni, ever, cu acea stupoare superficiala in modulatia vocii: Dar esti suparata?! sau De ce esti suparata?!! Pentru ca ea n-ar putea sa-i raspunda sec: Nu, sant intr-un extaz continuu, intr-o stare de bucurie efervescenta sa admir cum te chinui sa imi bagi masca aia in fata si sa mai si trebuiasca sa pretind ca te identific cu ea!!!
Deci, da, nu mi-am pictat o alunita in dreapta deasupra buzei..... nu sunt asa o pin-up girl... pentru ca nu prea ma doare in cot de procesul asta in care omenirea se automutileaza sufleteste si vrea si aplauze pentru asta. Da, sant serioasa (prea!) ...da sant trista uneori....si da...nu vreau sa ascund asta! Sa zicem ca e un fel de reactie de protest impotriva Marelui Bal Mascat... Cand o sa ajung la starea naturala de abandon...si n-o sa ma mai intristeze multe lucruri...atunci o sa fiu cum o sa simt atunci.
                                                                                                            N.S

                                                                                                                                     
.